E vremea să închid uşa lui 2011!

E vremea să închid uşa lui 2011! Şi, totodată, e timpul pentru o scurtă privire asupra zilelor lăsate în urmă. Nu vreau să par nostalgică(chiar nu sunt!) dar cred că, aducerea aminte, e revigorantă. 

Un an superb! Da, asta a fost 2011!

Cum spunea un drag contemporan: "am învăţat multe din cărţi, dar am învăţat totul de la cîtiva oameni". Şi drept urmare, măcar recunoştiinţa ce le-o port merită pomenită.

A fost un an marcat de obiective atinse, planuri finalizate, relaţii interpersonale de calitate, oameni faini, timp valoro şi neaşteptate satisfacţii. Mulţumesc cu recunoştinţă lui Dumnezeu şi tuturor celor care fac ca viaţa mea să merite trăită!

Un an 2012 unic vă urez!

La mulţi ani ! 

„Tara, tara, vrem parinti!” si „La marginile lumii”– articole din Dilema veche scris de Mihaela Michailov

„Facem prea mult teatru pentru copii şi prea puţin teatru care să le aparţină, în totalitate, copiilor noştri.”

Plimbându-mă printre rândurile şi ideile acestor articole m-a cuprins nostalgia copilăriei şi, odată cu ea, regretul că odraslele personale nu vor beneficia de gustul unei copilării de rit vechi. Poate că sunt puţin conservatoare dar cred cu tărie că jongleriile simple ale copilăriei personale mi-au dozat optimismul juvenil, păstrându-mi viu entuziasmul şi în ziua de azi.

M-a impresionat ideea piesei de teatru Familia Offline(copilăria care iese din Ţara minunilor şi intră în zona de pericol extrem a ţării celor singuri) şi, totodată, faptul că nu şi-a găsit încă locul pe scenele româneşti.

lectura placuta!
"Tara, tara, vrem parinti!”  si „La marginile lumii”

unii au înţeles din secolul lor, că e greu să mori în pământul din care te-ai născut

O carte ce-o aşteptam de... ceva timp: Cartea şoaptelor - Vosganian . E o plăcere să guşti istorie chiar dacă e  a unui alt popor. 

       

 E  evident că fiecare generaţie se naşte cu problemele ei specifice; unii dintre mai vechii neamului şi-au trăit zilele în întâlniri crâncene cu alţi colocatari ai continentului; alţii s-au bucurat din plin de revoluţia industrială; comunismul a creat şi el oportunitatea neajunsurilor iar capitalismul a arătat o faţă de temut a neminţirii.

Însă...."unii au înţeles din secolul lor, că e greu să mori în pământul din care te-ai născut." (Vosganian făcând referire la poporul armean.). Nu s-a ivit ocazia, până acum, să mă însoţesc cu perspectiva lipsei unui căpătâi strămoşesc la care să aşez tainic o pomenire. Nu mi-am imaginat nicioadată că vremurile, ar putea oferi şi un astfel de context...

Da! Recunoştinţă poporului(mai vechi) român.!

La mulţi ani armatei române din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române

Biserica și Armata, cele mai vechi instituții ale poporului român, se bucură și astăzi de cea mai mare încredere în societate, fiind instituții simbol ale națiunii române.

Biserica apără integritatea spirituală și darurile specifice ale creştinismului românesc, care au contribuit la cultivarea şi promovarea continuităţii şi unităţii de neam.

Armata apără integritatea teritorială și valorile perene ale istoriei poporului român, care prin luptă dreaptă, jertfă și „suferință creștinește îndurată, a ajuns la libertate și unitate națională”. 

Deși programul prestabilit la Patriarhie nu ne permite să fim de față la manifestările organizate de Ministerul Apărării Naționale cu acest prilej, totuși suntem spiritual alături de Domnia Voastră, de venerabilii veterani de război, de toți militarii în rezervă și de toți ofițerii, maiștrii militari și soldații Armatei Române.

În rugăciunile ei Biserica Ortodoxă Română se roagă zilnic pentru „iubitoarea de Hristos armată” și dorește ca împreună cu aceasta să contribuie la păstrarea integrității României și demnității poporului român, să comemoreze jertfa celor ce au luptat de-a lungul istoriei pentru aceste mărețe idealuri și să promoveze pacea și înțelegerea între popoare.

Cu prețuire și binecuvântare,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

PS : oare sintagma  "iubitoarea de Hristos armată” din rugăciunile Bisericii Ortodoxe se referă la armata ca instituţie ce are la bază cadre militare sau la o alta ?

Paradoxul Stockdale - nu m-aş fi gândit niciodată

"În cei opt ani de prizonierat, amiralul Stockdale a fost supus în 20 de rânduri unor torturi inimaginabile pentru lumea liberă. Cu toate acestea a reuşit să îşi menţină moralul suficient de ridicat pentru a-i motiva şi inspira şi pe ceilalţi prizonieri şi a-i ajuta să dezvolte tactici de comunicare şi rezistenţă ."

Nu m-am îndoit niciun moment că voi părăsi lagărul, aşa cum nu m-am îndoit că voi învinge încercările îngrozitoare prin care treceam şi voi trasnforma experienţa într-un eveniment marcant al existenţei mele. (...)

Cei care şi-au imaginat că vor ieşi la Crăciun şi nu se întâmpla, sau la Paşti şi nu se întâmpla, sau de ziua Recunoştinţei şi nu se întâmpla - nu au supravieţuit. Mureau pur şi simplu "de inimă rea".(...)

Nu confunda niciodată încrederea că vei învinge în cele din urmă - pe care nu trebuie să o pierzi indiferent de circumstanţe  - cu încrederea de a te confrunta direct cu situaţia în care te afli, oricare ar fi aceea.

 ..distincţia între încrederea în principiile fundamentale personale şi încrederea în capacitatea de a depăşi o anume situaţie...

 Sursa : "Despre lucrurile care contează", A Roger Merrill, Rebecca R Merrill 

P. S. : cu recunoştinţă mulţumesc dragului meu ! 

Carei, Fond bun - formă ... nu tocmai pe măsură

Zâmbetele de zi cu zi sunt rod al pasiunilor mărunte

Parte din mine ...

Citeam dosarul dilemei vechi . Subiectul dosarului : hobby - urile .

         Mult timp am trăit cu ideea că societatea de azi nu - ti mai dă drept de proprietar pentru  hobby-uri . Văzând însă că oameni că mine îşi permit să recunoască plăceri personale, admit şi eu că, citesc cu plăcere articole, cărţi şi chiar simple gânduri iar pe lângă această declar public dragul şi dorul meu de scris.

Cred cu tărie că pasiunea pentru un lucru sau un obicei e greu de stavilit . Cu toate rigorile societăţii, în ciuda mizeriilor vehiculate şi în detrimentul negativismului personal, micile dorinţe educate pot fi transformate în adevărate hobby-uri.

Adişor!

Eu: Şi..cum te cheama?
El: ...Adişor.
Eu: Stai departe de curtea şcolii?
El: Aci aproape. La poarta neagră.
Eu: ...
El: La prima poarta neagră din sat . Ai văzut-o?
Eu: Nu cred.
El: Prima poarta neagra !
Eu: Şi câţi ani ai?
El: Cinci ani şi îs cel mai mare?
Eu: Mai ai frăţiori ?
El: Doi mici . Ei dorm cu ai mei jos iar eu dorm sus. Am două camere sus. Şi dorm singur acolo sus.
Eu: Aveţi animale acasă?
El: Am.
Eu: Ce fel de animale ?
El: Am o vacă care tre să îmi fete. Şi amu nu îi mai duc buruieni.
     Şi am şi pui....Şi o să crească mari şi o să am găini.
Eu: Dar cocoş nu aveţi?
El: Nu . L-am tăiat ca să fac supă. Dad am porci. Mulţi . Mai demult aveam mai mulţi. Şi am o scroafă care tre să fete.
Eu: Şi cine are grijă de ei ?
El: Io! Dar cine să poată avea! Noaptea dau drumu la căţea! Şi dimineaţa le dau de mâncare.


Mi-a fost drag ! Şi-am prins curaj să sper că simplitatea tăranului român mai are o şansă...

Bunul simţ cultivat prin constrângere

                Împiedicându-mă azi de o realitate cotidiană, mi-am dat seama, în naivitatea mea, că nu există un suport reglementat şi normat, în vigoare, pentru bunul simţ. Înclin să cred că dacă, în a noastră societate, atitudinile şi comportamentele implicite bunului simţ ar fi aşezate între limite stipulate şi constrângeri rigid stabilite, am respira mai uşor, am zâmbi mai mult, am clipi mai rar şi ne-am bucura mai mult.

               O amendă generoasă pentru un pahar murdar oferit de chelner într-un restaurant, o reţinere din salar pentru lipsa de amabilitate sau o lună de detenţie pentru încălcarea intimităţii personale ne-ar oliga să devenim mai buni. Mi se întăreşte convingerea că, azi, e natural "să simţi" nevoia de a face un lucru sau altu doar sub impulsul obligativităţii.

Acceptare, toleranţă, respect, drepturi egale... şi repercusiuni!

Secuii ameninţă cu "nesupunere civică":
http://ziarero.antena3.ro/1308125564-Secuii_ameninta_cu_proteste_si_nesupunere_civica

Si iar manipulare

         Nu sunt un fan al "plimbarii" datelor si informatiilor prin media, dar chiar si din departare se poate observa, ca ceea ce se vehiculeaza prin diferite canale este rezultat al unei forma de manipulare imbibata cu metode de inoculare a temerilor si emotiilor negativ colorate.

        Un recent exemplu e cel al informarii oferite de media pe tema pensiilor militare. In contextul incapacitatii efectuarii platilor integral a drepturilor salarile in sectorul public, la nivelul Politiei Romane, si a declaratelorconcedieri, cu subtilul(sau mai putin subtilul) scop de a linisti spiritele a caror angajatori au competente in sectoare publice similare, televiziunea publica(mai mult privata decat publica) a incercat o oarecare diversiune: aruncarea in prim plan a unui subiect ambalat pozitiv. Rezultatele recalcularii pensiilor, cosmetizate si pudrate pentru a fi pe placul tintei, au fost degajate in prim plan, sub spectrul autoritatii, demnitatii si increderii ministrului de domeniu.

Poporul ingurgiteaza, digera si regurgiteaza...sau nu.

Obiecte îmblânzite

           Am citit, cu zâmbetul în colţul buzelor, articolul referitor la obiectele îmblânzite scris de Ciubotaru pe blogul personal. Trecând printre rânduri îmi aduceam aminte de vremurile, nu de mult adormite, când îmi împărţeam timpul între mai multe locuinţe şi încercam ca fiecare dintre ele să aibă ceva din mine. Fiind nevoită să petrec 5 zile pe săptămână într-o localitate şi celelalte două în alta, la mare distanţă una de cealaltă, nu aveam cum să motivez obiectele cu parfum personal să se duplice; prin urmare, am fost nevoită să le împart şi despart.

          A venit însă şi vremea stabilităţii. M-am aşezat în Cluj; am întâlnit Starbuks. Manipulată de pasiunea personală pentru căni , mi-am dăruit iniţial o cană pentru cafea: după ea, a venit şi cana prietenului meu, sora cănii prietenului meu şi ultima, dar nu cea din urmă, cana verde.

cana mea

 

cana prietenului meu

Le-am îmblânzit, dăruindu-le din personalitatea noastră: surorile au acum fotografii cu visele noastre!

cana verde

fapt divers ... de bună dimineaţă!

E luni...în urmă cu două săptămâni am decis să îmi procur colecţia de 8 volume ale Bibiliei diortosită de Bartolomeu, de la Jurnalul Naţional. E început de săptămână, prin urmare, la primii picuri de ploaie ai dimineţii, am sperat că voi adăuga  colecţiei personale volumul 2.
Surpriză : în Clujul anului 2011 trebuie să fi trecut pe tabel pe a beneficia de o asemenea favoare. Da, pe tabel! Dacă nu eşti pe tabel, pare-se că NU exişti!

Bună dimineaţa!

!

Consideraţie, respect, dragoste de semeni, înţelegere şi dăruire, dram de umanitate…

Ziua de azi mi-a arătat cealaltă faţă a veteranilor de război. Dacă, în alte repetate momente, eram înfiorată de posibilitatea expunerii unui discurs a unui veteran de război, în cadrul unor reuniuni sau manifestaţii, astăzi, am fost impresionată, pot spune chiar trezită din monotonia sedentarismului afectiv.

Dat fiind faptul că mâine se va sărbători Ziua Veteranului Român, au fost organizate manifestări dedicate sărbătoriţilor printre care şi un Simpozion. Nimic monden. Discursuri, omagii, expoziţie, doine şi cam atât. Însă, printre toate vorbele adunate şi rostite de oficiali, mi-a năpădit mintea şi sufletul o expunere centrată pe adevărata luptă de supravieţuire de după realul război. Spatele unui om ce a croit un destin al unui popor este puternic susţinut de o impertinentă legislaţie, de o atitudine glaciară a socialului românesc, o moralitate ireproşabilă a aparatului de conducere al statului precum şi de o pânză prăfuită aşternută peste oameni ce au sacrificat destine. În ziua de 30 a lunii a patra a anului 2011 de la naşterea Mântuitorului, un veteran de război îşi roagă, cerşind o coajă de pâine sau un medicament compensat, nobila moarte.

 

P S : La mulţi ani FERICIŢI veteranilor! 

E timpul...!

    Ultima  vreme a fost împresurată cu multe lucruri minunate şi oameni speciali. Timpul petrecut în preajma(nu obligatoriu din punct de vedere al proximităţii spaţiale) unor minţi şi suflete speciale dau sens existenţei personale. 

     Am simţit, în repetate rânduri, că e momentul să mă bucur şi eu de viaţa dăruită; dacă alţii nu valorifică oportunitatea vizitei lor pe Pământ, eu de ce aş fi ca ei?  Fiecare întrezărire a dimineţii printre pleoapele adormite, guriţele de cafea aromată, cerealele cu măr(o reţetă specială învăţată de la un novice extraordinar: Mihai-Radu - aproape 8 luni de viaţă), un zâmbet, un gând sincer şi plin de afecţiune, o margaretă, o bucată de verde, o prietenie trezită din aţipire, locuri noi, oraşe sobre sau vesele, experienţe diferite, timp cu mine…şi cu ceilalţi, memorialistică savuroasă şi plină de spiritualitate... aş avea motiv să trec pe lângă toate astea?

Ei…ba bine că da… după cum spuneam, în urmă cu o zi: a venit timpul ca lucrurile mici să ne dea bucurii MARI!

Cultul normalităţii

Câţi dintre noi şi-au propus să respire aerul curat al atmosferei vii de normalitate?

Mi-am început ziua răsfoind presa; nu e un obicei, dar e joi şi e Dilema Veche. Mi s-a oprit privirea asupra unui concept vehiculat în treacăt de Andrei Pleşu în discuţia avută cu Adam Michnik, acela de cult al normalităţii. Această invocată normalitate cuprinde, printre altele, valori ale libertăţii, demnităţii şi onoarei. Uşor de aşezat sub taste, mai puţin uşor de explicitat şi amintit valenţe ale sensurilor acestora, greu de însuşit şi uneori imposibil de interiorizat, valorile amintite sunt totuşi contemporane. Vrem sau nu dorim, ele respiră aceleaşi noxe cu noi, se frâng în cotidian, se iscălesc în servilismul politic nedeclarat şi, uneori, îşi vând costumul chiar şi la mâna a doua.

Le avem! sunt ale noastre. Ne plângem că ei le-au abrogat sau casat şi, implicit, ne privează de normele metodologice de aplicare, însă călcâiele noastre eliberează ruşinos suspine de normalitate.

Şi trec zilele.. una câte una, alta după una… iar noi privim în gol… şi trec zilele… alta după azi, una după mâine…noi tot în gol privim…dar PRIVIM !!!(şi ne mândrim cu faptul că PRIVIM)