Una dintre cele mai dăunătoare „abilităţi” specific bipedului contemporan(şi mie) este de a-i judeca pe cei din jur. Un gest, o atitudine, o idee sau un gând puţin diferit de cel personal duc la judecată. Creştem şi ne educăm prin comparaţie. Competitivitatea, mediul eterogen, adaptarea continuă, ne perfecţionează mecanismele mentale ajutându-ne să ne delectăm şi cu a judeca un altul.
Mă întreb ce ne-ar trebui să ajungem conştienţi de efectele malefice ale acestei mici plăceri ? Pe lângă deserviciul spiritual pe care ni-l facem, cu bună ştiinţă sau nevoit, trebuie amintit şi cel psihologic. E clar şi de atâtea ori demonstrat că a-l judeca pe cel de lângă noi ne încarcă energetic negativ. Trezirea egoismului, a invidiei sau a unei trăiri de măreţie personală nu sunt în niciun fel afecte pozitive.
Ca orice automatism format sau dobândit involuntar şi acţiunea de a ne judeca semenii poate fi strămutată. Benjamin Franklin scăpase de această slăbiciune printr-un exerciţiu de perfecţionare a propriei persoane: şi-a impus a vedea doar trăsăturile pozitive ale fiinţelor din jurul său şi a scoate în evidenţă doar aspectele pozitive ale acestora. O astfel de atitudine faţă de ceilalţi a dus la o îmbunătăţire simţitoare a relaţiilor interpersonale precum şi la creşterea prestigiului său de diplomat.
La o simplă privire destinată costurilor implicate de trecerea de la o slăbiciune la o deprindere constructivă, se poate observa banalitatea investiţiei şi enormul câştig dobândit. Alegerea e la îndemâna fiecăruia!
Cu cât învăţăm să apreciem mai mult diferenţele şi unicitatea altora, cu atât ne vom apropia mai mult de a ne însuşi veneraţia pentru viaţă. (Hal Urban)
