Să creşteţi mari, copil-uţilor!

Simţim şi uneori nu recunoaştem, ne dorim dar poate că nu avem curajul să o să spunem, suntem (fiecare dintre noi în felul său) copii şi ... ne mascăm adulţi.

Adio..şi n-am cuvinte!

De cele mai multe ori te desparţi melancolic şi cu tristeţe de câte un loc în care ai trăit o parte a vieţii. Spun de obicei pentru că viaţa mi-a arătat  şi excepţii: a venit vremea să îmi iau adio de la habitatul ce m-a găzduit în primul meu an de carieră. Mă uit în urmă şi ... nu văd nimic...sau nu vreau să văd nimic. Cred de fapt că nu am ce vedea. Deşi sunt multe de spus, nu cred că e momentul şi  locul oportun.


... îmi voi aminti cu drag de puţinii oameni ce mi-au dăruit zâmbete. Atât!

tabiet...

TABIET sau, elegant verbal concretizat, performanţă în domeniul obişnuinţei(Vintilă Mihăilescu). Când te gândeşti la tabiet îţi zboară mintea la confort, obicei, regularitate, meticulozitate, relaxare.

     Trecerea timpului m-a făcut să am atitudini diferite faţă a avea sau nu unul, sau mai multe, tabieturi. În vremea studenţiei îmi doream parcă să mi se nască un tabiet; visam la apariţia pe nesimţite şi nu tocmai intenţionat a unui asemenea taifet. Îi admiram cu indivie pe cei ce se perindau în jurul meu, şi care, parcă zi de zi, se complăceau în a repeta o activitate sau alta.
    Mai târziu, a venit şi vremea în care priveam, cu ochii mici şi fruntea încruntată, o posibilă siestă repetitivă ivită undeva în cotidian. Parcă îmi insufla o oarecare pierdere de timp, un fel de reticenţă cognitivă la nou şi o plăcută, sau nu tocmai benefică, lentoare comportamentală.
      A venit şi vremea când, pe nesimţite şi fără un efert conştient, merg în fiecare săptămână la chioşcul de ziare după Dilema Veche, când în fiecare dimineaţă îmi servesc cafeaua şi articolul din Lumea în drum spre muncă şi lista ar putea continua... Însă nu am ajuns la performanţa vecinului meu pe care-l priveam în iarnă şi-l mai privesc şi acum, în balconul apartamentului său, în fiecare zi, negreşit, indiferent de vreme sau temperatură, citeşte ziarul şi îşi serveşte cafeaua. Nu, nu e un bătrânel ajuns la pensie, e chiar un bărbat tânăr, activ, care savurează Libertarea şi Gazata Sportului atât la -10 grade Celsius cît ţi la 24 de grade Celsius. Diferenţa întrea atitudinea mea faţă de plăcerile personale şi modul în care el se raportează la ale lui constă în devotarea şi consecvenţa nestăvilită.

Conştientizez cu plăcere că acum savurez tabieturile personale dar nu aş plăti un preţ prea ridicat pentru a mi le sadisface.