Azi, în Sfânta zi de Duminică, viaţa mi-a dat ocazia să am parte de o experienţă... inedită. Pentru a vă putea da seama despre cele trăite de mine azi, (deşi poate prea puţin vă frământă experienţele mele persoanale) aş vrea doar să va spun că am fost botezată, crescută şi educată în spiritul creştinismului ortodox şi am dobândit, oadată cu anii, un respect deosebit faţă de Dumnezeu şi credinţă.
Decesul unei rude apropiate a unei persoane foarte dragi mie m-a determinat să iau parte la desfăşurarea unui serviciu religios funerar într-un sat al Hunedoarei. Nimic ne-obişnuit...lume, sicriu, mort...şi preotul, principalul actor în viaţă al evenimentului cu pricina. Mi-a fost greu să văd că un slujitor al Domnului poate purta haine preoţesti, chiar mai mult decât atât, îşi permite a săvârşi taina morţii în stare de ebrietate. Da... fiecare dintre noi e om...uneori ne bâlbâim, facem dezacorduri sau uităm de coerenţă în exprimare...dar de la a nu găsi un cuvânt potrivit contextului până la a te adresa credincioşilor îndureraţi cu sintagma "jalnici credincioşi" e o cale puţin mai lungă. Şi oare...chiar pentru totul e nevoie să plăteşti? Ştiam că an de an , familiile de credincioşi achită o taxă stabilită de biserică pentru serviciile pe care acesta le prestează. Am descoperit, tot azi, că fiecare preot are propria concepţie despre cum şi cât trebuie să fie remunerat pentru serviciile prestate. SPre exemplu, acest X preot din satul cu pricina, pe lângă salarul lunar primit(parte de la stat, parte plătit de credincioşi (taxa anuală sau banii strânşi de biserică în dumineci sau sărbători)), taxa aferentă serviciului funerar prestat(stabuilită după bunul plac), a solicitat credincioşilor, în mijlocul cimititului, să "pună bani şi să pupe crucea "(adică... da... ).
Poate sunt de modă veche...dar...îmi e greu a înţelege!
"Jalnic credincios...pune bani şi pupă crucea"
28 decembrie 2008
19 decembrie 2008
Final...
Final...
Final de săptămână, final de stagiu, final de...an . Nu e încă momentul unei analize minuţioase a ceea ce am /n-am făcut anul acesta(se pare că şi de data aceasta trebuie să îmi re-cunosc laşitatea în faţa introspecţiei)... vreau doar să remarc câteva aspecte din ultima vreme.
Concluzii ... de stagiu :
1. Cluj- oraş fain cu oameni de treabă; străzi aglomerate dar totuşi liniştite
2. Îmi era dor să întâlnesc oameni de care să îmi fie dor apoi
3. Aromă de cafea... Uitasem cum e să primeşti zâmbete la cafeaua de dimineaţă
Şi totuşi... chiar şi în Cluj ...în spatele unei ţinute vestimentare ireproşabile se poate ascunde o burtă inestetică şi dezamagitoare...
După o lună epuizant de relaxantă, am rămas cu... multă energie pozitivă şi un gând bun .
Final de săptămână, final de stagiu, final de...an . Nu e încă momentul unei analize minuţioase a ceea ce am /n-am făcut anul acesta(se pare că şi de data aceasta trebuie să îmi re-cunosc laşitatea în faţa introspecţiei)... vreau doar să remarc câteva aspecte din ultima vreme.
Concluzii ... de stagiu :
1. Cluj- oraş fain cu oameni de treabă; străzi aglomerate dar totuşi liniştite
2. Îmi era dor să întâlnesc oameni de care să îmi fie dor apoi
3. Aromă de cafea... Uitasem cum e să primeşti zâmbete la cafeaua de dimineaţă
Şi totuşi... chiar şi în Cluj ...în spatele unei ţinute vestimentare ireproşabile se poate ascunde o burtă inestetică şi dezamagitoare...
După o lună epuizant de relaxantă, am rămas cu... multă energie pozitivă şi un gând bun .
18 decembrie 2008
creierele bărbaţilor sunt mai mari decât cele ale femeilor în medie cu 10%
Da...sunt şi eu de acord (de data asta) cu afirmaţia vehiculată de bărbaţi : dimensiunea nu înseamnă totul. "Femeile au mai multă materie cenuşie în anumite zone ale creierului şi conexiuni mai complexe şi mai extise între celulele crierului faţă de bărbaţi, mai ales în cortexul frontal, zona cerebrală implicată în funcţionarea raţiuniii şi în adoptarea deciziilor , adică este "centrul executiv al creierului. Unii oameni de ştiinţă cred că acest sistem relativ mai complicat de interconexiuni neuronale explică fluxul sangvin mai bogat din creierul femeilor. Dacă le luăm la bani mărunţi ele scot mai mult profit cerebral la acelasşi preţ, probabil din cauza gradului mai mare de interconexiune celulară." (Marianne J. Legato de ce femeile uită greu şi bărbaţii repede
9 decembrie 2008
viaţa e o farsă pe care o jucăm cu toţii...Arthur Rimbaud
Lumea este un teatru pe a cãrei scenã fiecare joacã un rol ce i-a fost
hãrãzit şi apoi dispare dupã cortina morţii ... Shakespeare.
Mă uit la mine. Rar se întâmplă să am curajul să fac asta. Îmi dau seama că îmi e bine cu mine. Nu am puterea de a mă înţelege în totalitate..dar nu mă plâng : îmi e bine cu mine. Mă uit, involuntar şi fără un scop precis, la cei de lângă mine. Câţi dintre noi reuşim să ne dă seama de diferenţele pregnante dintre ceea ce suntem,ceea ce vrem să fim şi ceea ce vrem ca cei din jur să înţeleagă din ceea ce suntem sau vrem să fim?
Sunt momente când vrem ca cei din jur să ne înţeleagă aşa cum suntem cu adevărat. Sunt clipe când ne dorim ca cel de lângă noi să ne simpatizeze sau să aprecieze ceea ce vede ..şi atunci încercăm să afişăm ceea ce vrea cel de lângă noi să vadă.
De ce ne străduim să afişăm atâtea măşti când viaţa e defapt una, noi suntem noi şi cei din jurul nostru au zilnic aceeaşi identitate?
hãrãzit şi apoi dispare dupã cortina morţii ... Shakespeare.
Mă uit la mine. Rar se întâmplă să am curajul să fac asta. Îmi dau seama că îmi e bine cu mine. Nu am puterea de a mă înţelege în totalitate..dar nu mă plâng : îmi e bine cu mine. Mă uit, involuntar şi fără un scop precis, la cei de lângă mine. Câţi dintre noi reuşim să ne dă seama de diferenţele pregnante dintre ceea ce suntem,ceea ce vrem să fim şi ceea ce vrem ca cei din jur să înţeleagă din ceea ce suntem sau vrem să fim?
Sunt momente când vrem ca cei din jur să ne înţeleagă aşa cum suntem cu adevărat. Sunt clipe când ne dorim ca cel de lângă noi să ne simpatizeze sau să aprecieze ceea ce vede ..şi atunci încercăm să afişăm ceea ce vrea cel de lângă noi să vadă.
De ce ne străduim să afişăm atâtea măşti când viaţa e defapt una, noi suntem noi şi cei din jurul nostru au zilnic aceeaşi identitate?
5 decembrie 2008
...
e plăcut să primeşti ne-aşteptat ceva ce aşteptai parcă demult...La fel de plăcut ca şi tăcerea.
Sunt printre noi şi cei introvertiţi; e greu să găseşti cleştele potrivit pentru a rupe cuvinte aşteptate parcă. Şi vine şi momentul când apare surprinderea...Nu te aştepti, nu ceri, nu manipulezi discuţiile şi totuşi...fară insinuări inutile odată..apare, se materializează din senin ...şi-ţi gâdilă sensibilul orgoliu feminin : mă place!
Sunt printre noi şi cei introvertiţi; e greu să găseşti cleştele potrivit pentru a rupe cuvinte aşteptate parcă. Şi vine şi momentul când apare surprinderea...Nu te aştepti, nu ceri, nu manipulezi discuţiile şi totuşi...fară insinuări inutile odată..apare, se materializează din senin ...şi-ţi gâdilă sensibilul orgoliu feminin : mă place!
tăcerea...
a tăcea...a nu vorbi nimic..a te abţine din vorbit. Sunt multe motive ce provoacă tăcere : ne-ştiinţă, ne-siguranţă, ne-linişte, comoditate, indiferenţă, plictiseală, solemnitate, respect, admiraţie, dorinţă şi chiar plăcere.
Cafea amară, fum de tigară, partener de ceaşcă...tăcere. A trecut ceva vreme de când n-am mai trăit tăcerea. Incertitudinarea reciprocităţii plăcerii tăcerii(a aiurea alăturarea de cuvinte..dar e cea care poate reda mai bine ce simt) are parcă un farmec aparte...Nu cred că-l cunoscusem până azi.
Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place să fac ...Aş răspunde simplu..Să tac.
Cafea amară, fum de tigară, partener de ceaşcă...tăcere. A trecut ceva vreme de când n-am mai trăit tăcerea. Incertitudinarea reciprocităţii plăcerii tăcerii(a aiurea alăturarea de cuvinte..dar e cea care poate reda mai bine ce simt) are parcă un farmec aparte...Nu cred că-l cunoscusem până azi.
Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place să fac ...Aş răspunde simplu..Să tac.
4 decembrie 2008
Uite-l...vine!!! Cine ? ...Moş Nicolae
Nu înţeleg...De ce facem discriminare între moşi? De ce acordăm mai multă atenţie bătrânului Crăciun decât lui Moş Nicolae? Toată lumea se pregăteşte pentru venirea lui Moş Crăciun minimalizând rolul Sfântului Nicolae. De ce toate magazinele, revistele , emisiunile tv, discuţiile din luna decembrie gravitează doar în jurul lui Crăciun ?! Uf!
Cunoscut în Transilvania şi sub numele de Sin-Nicoară, Sfântul Nicolae este cel mai popular sfânt în Ardeal. Sărbatoarea lui a generat un adevărat folclor, de la darurile de ”Moş Neculai” si pâna la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Născut în cetatea Pătara din ţinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (în limba greacă ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le făcea. După ce i-au murit părinţii, Nicolae şi-a împărţit averea săracilor şi a întemeiat mănăstirea Sionului de lânga Mira, capitala Lichiei, călătorind ca prelat la Ierusalim.( http://www.desprecopii.com/info.asp?id=554). Creştinii acelor timpuri au păstrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viaţă a unui corabier căzut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugăciune şi post, a furtunii de pe mare s.a.). În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost înmormântat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică, în cartierul Vlaherne, cu hramul numelui său. Ducându-se vestea ca din mormântul sau izvorăşte mir, creştinii din întreaga lume au făcut pelerinaj, vindecându-se de boli incurabile.
Am trecut prin procesul re-memorării majoritatea lucruşoarelor făcute în ultimul an şi...am decretat : nu am fost un copil prea cuminte anul acesta..aşa că...am să-mi aştept cu-minte nuieluşa ...
Evoluţia mentalităţii : violând intimitatea scrisorii adresate moşului de către a mea nepoţică am descoperit ce îşi doreşte o copiluţă de doar 9 anişori : printre cărţi, cd-uri şi jucarioare, era amintit şi un ”pix pentru tatuaje”. Pe vremea mea (waw! Ce am mai îmbătrânit) ceream moşului dulciuri, jucării sau poate cărţii de colorat...
Nu înţeleg...De ce facem discriminare între moşi? De ce acordăm mai multă atenţie bătrânului Crăciun decât lui Moş Nicolae? Toată lumea se pregăteşte pentru venirea lui Moş Crăciun minimalizând rolul Sfântului Nicolae. De ce toate magazinele, revistele , emisiunile tv, discuţiile din luna decembrie gravitează doar în jurul lui Crăciun ?! Uf!
Cunoscut în Transilvania şi sub numele de Sin-Nicoară, Sfântul Nicolae este cel mai popular sfânt în Ardeal. Sărbatoarea lui a generat un adevărat folclor, de la darurile de ”Moş Neculai” si pâna la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Născut în cetatea Pătara din ţinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (în limba greacă ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le făcea. După ce i-au murit părinţii, Nicolae şi-a împărţit averea săracilor şi a întemeiat mănăstirea Sionului de lânga Mira, capitala Lichiei, călătorind ca prelat la Ierusalim.( http://www.desprecopii.com/info.asp?id=554). Creştinii acelor timpuri au păstrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viaţă a unui corabier căzut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugăciune şi post, a furtunii de pe mare s.a.). În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost înmormântat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică, în cartierul Vlaherne, cu hramul numelui său. Ducându-se vestea ca din mormântul sau izvorăşte mir, creştinii din întreaga lume au făcut pelerinaj, vindecându-se de boli incurabile.
Am trecut prin procesul re-memorării majoritatea lucruşoarelor făcute în ultimul an şi...am decretat : nu am fost un copil prea cuminte anul acesta..aşa că...am să-mi aştept cu-minte nuieluşa ...
Evoluţia mentalităţii : violând intimitatea scrisorii adresate moşului de către a mea nepoţică am descoperit ce îşi doreşte o copiluţă de doar 9 anişori : printre cărţi, cd-uri şi jucarioare, era amintit şi un ”pix pentru tatuaje”. Pe vremea mea (waw! Ce am mai îmbătrânit) ceream moşului dulciuri, jucării sau poate cărţii de colorat...
3 decembrie 2008
Verigheta !
Am câteva umile ne-dumeriri cu privre la acest gingaş şi minuscul obiect numit generic v e r i g h e t ă. De la mult prea cunoscuta asociere a sa cu eternitatea sau cu începutul fără sfârşit până la a deveni un obiect ce stinghereşte prin simpla prezenţă e o traiectorie aparent lungă. S-a pierdut oare în timp sau s-a deteriorat odată cu societatatea importanţa acestei bijuterii.
Primele inele de acest gen au apărut în Egiptul Antic, folosite ca sigiliu, simbol al puterii si al unei anumite autorităţi. Podoabele au fost copiate de femeile din pătura săracă a societăşţi. Ele se foloseau de materiale ca argint, bronz, sticla sau lut, acoperite cu o glazură silicioasa colorată în albastru sau verde(http://www.copilul.ro/a_145_2069_Simbolistica_verighetei.html).
Romanii au purtat o lunga perioadă de timp doar inele din fier. Dupa anul 31 i. Hr. au apărut inele de aur, dar erau folosite doar de nobili: ambasadori, senatori, consuli si şefului oficial al statului. Au fost date si o serie de legi care reglementau purtarea inelelor. Cu timpul, inelul a devenit obligatoriu pentru "a lega" o persoana de clasa lui sociala. Ulterior a apărut şi inelul de logodnă. Primii care au folosit această bijuterie au fost romanii. La ceremonia de logodnă, logodnicul dădea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului. Iniţial, ceremonia de logodnă era mai importantă decât cea a casatoriei, care venea doar sa împlinească primul angajament. Primul inel crestin de logodnă a fost găsit în catacombele Romei, nu era din aur, datorită perceptelor biblice, si datează din anul 200 d. Hr.
Creştinii au acceptat inelul marital, preluat de la păgâni, doar pentru ca era un simbol al angajamentului căsătoriei. Acesta este si motivul pentru care ei nu purtau inele mari si pe toate degetele, precum romanii precreştini. Bărbatul îi dădea soţiei inelul şi ca sigiliu pentru bunurile din casa lui. Femeia era cea care avea rolul de a păstra averea familiei. În fine, inelul de cununie începe sa fie folosit în timpul ceremoniei religioase, undeva în prima jumatate a secolului IV. Al patrulea deget a fost ales pentru a fi purtată verigheta, ca simbol al iubirii, socotit "vera amoris", iar mâna stângă a fost stabilită datorită inimii, situată în partea stangă a trupului. Astfel, degetul inelar, cum este cunoscut astăzi, era considerat ca o prelungire a inimii. Obiceiul a fost preluat de la creştini de toate popoarele.
De ce oare am devenit reticenţi la această tradiţie ? Sau mai direct, să îmi exprim clar marea nedumerire : de ce au renunţat bărbaţii la portul verighetei ? E chiar atât de dificil să porţi o asemenea greutate cu rezonanţă simbolică? Cred ca da...din moment ce 2 din 3 bărbaţi nu au nici măcar intenţia de a purta aşa ceva . Sau...o fi oare vina evoluţiei la nivel social ? Cu ce sunt eu de vină că flirtez cu un barbat însurat dacă el nu îşi poartă verigheta ? Ar trebui oare să înţeleg că ...e încă disponibil? Sau că e grea bijuteria şi e inutil să o poarte?
Primele inele de acest gen au apărut în Egiptul Antic, folosite ca sigiliu, simbol al puterii si al unei anumite autorităţi. Podoabele au fost copiate de femeile din pătura săracă a societăşţi. Ele se foloseau de materiale ca argint, bronz, sticla sau lut, acoperite cu o glazură silicioasa colorată în albastru sau verde(http://www.copilul.ro/a_145_2069_Simbolistica_verighetei.html).
Romanii au purtat o lunga perioadă de timp doar inele din fier. Dupa anul 31 i. Hr. au apărut inele de aur, dar erau folosite doar de nobili: ambasadori, senatori, consuli si şefului oficial al statului. Au fost date si o serie de legi care reglementau purtarea inelelor. Cu timpul, inelul a devenit obligatoriu pentru "a lega" o persoana de clasa lui sociala. Ulterior a apărut şi inelul de logodnă. Primii care au folosit această bijuterie au fost romanii. La ceremonia de logodnă, logodnicul dădea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului. Iniţial, ceremonia de logodnă era mai importantă decât cea a casatoriei, care venea doar sa împlinească primul angajament. Primul inel crestin de logodnă a fost găsit în catacombele Romei, nu era din aur, datorită perceptelor biblice, si datează din anul 200 d. Hr.
Creştinii au acceptat inelul marital, preluat de la păgâni, doar pentru ca era un simbol al angajamentului căsătoriei. Acesta este si motivul pentru care ei nu purtau inele mari si pe toate degetele, precum romanii precreştini. Bărbatul îi dădea soţiei inelul şi ca sigiliu pentru bunurile din casa lui. Femeia era cea care avea rolul de a păstra averea familiei. În fine, inelul de cununie începe sa fie folosit în timpul ceremoniei religioase, undeva în prima jumatate a secolului IV. Al patrulea deget a fost ales pentru a fi purtată verigheta, ca simbol al iubirii, socotit "vera amoris", iar mâna stângă a fost stabilită datorită inimii, situată în partea stangă a trupului. Astfel, degetul inelar, cum este cunoscut astăzi, era considerat ca o prelungire a inimii. Obiceiul a fost preluat de la creştini de toate popoarele.
De ce oare am devenit reticenţi la această tradiţie ? Sau mai direct, să îmi exprim clar marea nedumerire : de ce au renunţat bărbaţii la portul verighetei ? E chiar atât de dificil să porţi o asemenea greutate cu rezonanţă simbolică? Cred ca da...din moment ce 2 din 3 bărbaţi nu au nici măcar intenţia de a purta aşa ceva . Sau...o fi oare vina evoluţiei la nivel social ? Cu ce sunt eu de vină că flirtez cu un barbat însurat dacă el nu îşi poartă verigheta ? Ar trebui oare să înţeleg că ...e încă disponibil? Sau că e grea bijuteria şi e inutil să o poarte?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)