8 martie !

8 martie .

        La această dată, an de an, se sărbătoreşte ziua Internaţională a femeii. Născută ca tradiţie în 1911 în Germani, Austria şi Danemarca, această sărbătoarea marchează sub o formă estetic mascată, o emancipare a femeii.

      În România lui Ceauşescu, la 8 martie se sărbatorea ziua mamei, Însă, odată cu revoluţia din 1989 s-au schimbat şi la noi lucrurile, sărbătorindu-se toate femeile.

      Potrivit tradiţiilor moştenite, aceasta e ziua în care bărbaţii, trecând peste semnificaţia din dos a sărbătorii, oferă flori şi mici cadouri mamelor, soţiilor, sutorilor, colegelor. E momentul anului, în care domnii noştri se obligă prin moralitate să îţi exprime recunoştinţa. Cu stângăcie sau timiditate, teamă sau înfumurare, femeile din viaţa lor primesc venerarea dăruită de Dumnezeu Fecioarei Maria.

       Dintr-un asemntiment nostalgic dar cu recunoştinţă şi dragoste, îmi exprim bucuria de a fi femeie. Da, sunt recunoscătoare pentru dragostea de mamă ce am primit-o ca fetiţă, pentru gingăşia şi blândeţea căminului în care am crescut, pentru încrederea ce mi-a fost cultivată, pentru oamenii minunaţi ce ai ştiut să trezescă în mine feminitatea încarcerată de haina de ofiţer .

Dragii mei, vă muţumesc că existanţi, că mă iubiţi şi nu ştiţi să mă uitaţi !

Copile mult iubite, domnişoare scumpe şi doamnele dragi vă doresc ca bunul Dumnezeu să reverse nemărginita sa dragoste peste voi ; primăvară să vă aducă linişte sufletească, bucurie şi numai fericire !

La mulţi ani !

„Deşi ura e gândită să sfâşie pe altul, sfârşeşte prin a te sfâşia pe tine.”

„Deşi ura e gândită să sfâşie pe altul, sfârşeşte prin a te sfâşia pe tine.”(Andrei Pleşu, Dilema Veche ).

Mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de oameni: firi diferite, temperamente nuanţate, caractere deosebite. S-au ivit în cale, oameni capabili de sentimente nobile dar şi alte fiinţe ce pot fi încadrate la cealaltă extremă. Problema acestora din urmă, pare, la prima privire, a fi deosebit de simplă: sunt ei cu ura lor şi gata ! Neplăcut însă, este faptul că ceea ce ei „reuşesc” ei, prin eşecul personal, să clădească sentimental, are implicaţii şi asupra altora. Voi face referire la două exemple care mi-au marcat trăirile şi mi-au trezit nedumerirea:

1. Dintr-o dorinţă obsesivă de răzbunare pe mariajul eşuat, o mamă, fiinţă ce a dat viaţă unui suflet de copil, îşi foloseşte propriu copil, ca mijloc de materializate a sentimentului de ură. Şi eu am limite destul de înguste la nivelul irascibilităţii; nici eu nu gestionez prea bine situaţiile stresante dar nu cred că aş putea să înnegresc sufletul propriului copil, obligându-l să se adreseze propriului tată, similar ca oricărui străin, forţându-l să renunţe la cadourile primite de la acesta şi educând cultura minciunii în mintea fragedă a unui suflet de îngeraş. Oare răzbunarea să fie fiica cea mare a sentimentului de ură ?

2. Un om cu agendă plină, în al cărei conţinut se întrevăd subpuncte, ce au alăturat scopului de afirmare personală, „asasinate” etice sau morale, lichidări de valori sau poziţie.

Singura explicaţie pe care am găsit-o referitoare la un asemenea grad degrade umană, şi ea aflată în ceaţa nedumeririi, e legată de pactul făcut de aceste fiinţe, şi altele asemenea lor, cu reprezentanţi ai îngerilor căzuţi.

Un om plămădit după chipul lui Dumnezeu şi care tinde întru asemănarea cu Acesta, nu poate nutri asemenea orori sentimentale.

…omul, prin ceea ce devine, e rodul celorlalţi.

      Convingerea ce s-a încăpăţânat să rămană agăţată de un una dintre dendritele neuronului: cei din jur încercă să implementeze în creierul tău ideile lor.

      Îmi dau seama că firea umană, născută cu o predispoziţie afectivă imensă, este dornică de a dărui sau cel puţin a împărţi şi cu ceilalţi emoţiile sau ideile de care are parte. Din dragostea asta mare, pe care fiecare din noi o purtăm semenilor noştri, servim „material” gata finisat, convinşi fiind de superioritatea calitativă a acestuia. Experienţele trăite de noi, bagajul bogat alături de care parcurgem viaţa, devin, din punctul nostru de vedere, un imperativ la nivel de necesitate pentru cei ce ne sunt alături. Cu cât afinitatea noastră faţă de o anume persoană se accentuează, cu atât dorinţa personală de a oferi acestuia un „sfat” creşte. Din dorinţa de a ajuta, să deviem, voit sau nu, conştient sau în necunoştinţă de cauză, traiectoria altora spre un traseu deja luat la pas de predecesori.
    V-aţi gândit vreodată, că printr-un simplu „sfat” aruncat spre o persoana, a-ţi schimbat cursul vieţii acestuia şi aţi transformat omul dintr-un viitor geniu, într-un vitezoman de telenovele?

   Această stare de fapt o regăsim, normată şi aplicată, şi în învăţământ. Pregătim copii şi tineri, inoculându-le idei şi dăruindu-le cu drag, spre înmagazinare, învăţăminte gata prelucrate, bune pentru stocat şi aşezat praful peste ele.

    Ne e teamă să ne afirmăm cu ceva diferit în raport cu cei din jurul nostru. Uniformitatea a devenit o stare de fapt generalizată; poate că aşa a fost din totdeauna. Educaţi să ne încadrăm în norme, considerate de bun simţi, păşind exterior acestora, chiar şi cu jumătate de măsură, devenim panicaţi de propria izbândă. Din prea multă teamă de a sfârşi singuri, respinşi fiind de masa omogenă, ne controlăm urgent reacţiile întorcându-ne pe vechil şi acceptatul făgaş.

    Spuneam că încă de la naştere suntem înzestraţi afectiv. Dezvoltarea ca om, îşi întregeşte cursul, prin alăturarea celor doi. Compatibilitatea sau complezenţa, plăcerea sau atracţia umorală, valorile comune sau dorinţa de procreare, conduc proaspăt formatul cuplu spre o viaţă comună. Marcată printr-un certificat de căsătorie sau nu, situaţii oricum similare şi încadrate în făgaşul normal, căsnicia ajunge uneori la un punct critic. Consiliate, „sfătuite” sau îndrumate, cele două victime ale părerilor binevoitoare, se aliază în lupta cu viaţa, folosindu-se cu succes ce „ceea ce au implementat alţii în creierul lor”.

…omul, prin ceea ce devine, e rodul celorlalţi.

"Eşti ceea ce citeşti"

            E cu tupeu şi înfoiat în curaj sloganul Cărtureştiului(în special pentru zilele noastre): "eşti ceea ce citeşti!". Fără să vreau, umbra lui mă îndeamnă să-mi privesc semenii prin ochii "cititului". Uh! E trist, anost şi sec peisajul. Oameni a căror privire, ţine post negru sau are dezlegare de la stăpân, doar pentru subtitările filmelor sau pentru titlurile ştirilor de la Ora 5. Alţii, mai pofticioşi din fire, gustă, din când în când, o ştire din lumea gigantului Fotbal(doar, eh, îşi susţine echipa). O asemănătoare categorie, se delectează cu izul ştirilor mondene, împărţind opinii în rândul "suratelor". Sunt unii însă, pe care îi satură fie cifrele, fie "capurile" tabelelor birocratice. 

           E drept, orice pădure are  uscăturile ei: ascunse timid în sictirul masei, stau pitite şi sorb cu poftă, pagină după pagină, beletristică, ştiinţă, spiritualitate, artă, cultură sau specialitate.  

(Fotografia este preluată de pe : http://bookaholic.ro/wp-content/uploads/2012/02/ESTI-CEEA-CE-CITESTI_KARENINA.jpg )

E trist! Grav! Şi totuşi… nu vrem să ne dăm seama.

„Am învăţat multe din cărţi dar am învăţat totul de la câţiva oameni”. E una dintre ideile foarte dragi mie; nu-mi aparţine dar am interiorizat-o cu mare drag.

           Sunt oameni care ne marchează clipe, zile, ani din viaţă sau poate chiar existenţa. Sunt oameni cărora le datorăm un „mulţumesc”, alţii cărora le datorăm însăşi sensul de a păşi spre mântuire. Recunoştinţa purtată de fiecare din noi, e o dovadă grăitoare a plăsmuirii omului „după chip şi asemănare” ca fiinţă afectivă, dând, totodată, neglijenţei ipoteza provenienţei omului din maimuţă.

          Un astfel de om, foarte drag sufletului meu, îşi exprima printre lacrimi imensul regret în faţa nestăvilitului avânt de a ne vinde glia strămoşească. Lipsa unei educaţii în acest sens, nevoinţele ţăranului contemporan şi nu numai ale sale, permisivitatea legislativă, pe scurt, indiferenţă faţă de soarta pământului pentru care strămoşii noştri au plătit cu preţ de viaţă. Primării care oferă spre concesionare sute de hectare de pământ pe preţuri derizorii, oameni care îşi vând moşiile pe 40 de euro hectarul sau chiar mai puţin, sute de cetăţeni străini cu titluri de proprietate pe pământ românesc. Curând vom plăti simbrie altor neamuri pentru pământul românesc. Câţi dintre noi mai avem fărâme de patriotism în suflete? Ne amintim oare de vieţile celor jertfiţi pentru ceea ce noi vindem fără să ne pese?

E trist! Grav! Şi totuşi… nu vrem să ne dăm seama.