…omul, prin ceea ce devine, e rodul celorlalţi.

      Convingerea ce s-a încăpăţânat să rămană agăţată de un una dintre dendritele neuronului: cei din jur încercă să implementeze în creierul tău ideile lor.

      Îmi dau seama că firea umană, născută cu o predispoziţie afectivă imensă, este dornică de a dărui sau cel puţin a împărţi şi cu ceilalţi emoţiile sau ideile de care are parte. Din dragostea asta mare, pe care fiecare din noi o purtăm semenilor noştri, servim „material” gata finisat, convinşi fiind de superioritatea calitativă a acestuia. Experienţele trăite de noi, bagajul bogat alături de care parcurgem viaţa, devin, din punctul nostru de vedere, un imperativ la nivel de necesitate pentru cei ce ne sunt alături. Cu cât afinitatea noastră faţă de o anume persoană se accentuează, cu atât dorinţa personală de a oferi acestuia un „sfat” creşte. Din dorinţa de a ajuta, să deviem, voit sau nu, conştient sau în necunoştinţă de cauză, traiectoria altora spre un traseu deja luat la pas de predecesori.
    V-aţi gândit vreodată, că printr-un simplu „sfat” aruncat spre o persoana, a-ţi schimbat cursul vieţii acestuia şi aţi transformat omul dintr-un viitor geniu, într-un vitezoman de telenovele?

   Această stare de fapt o regăsim, normată şi aplicată, şi în învăţământ. Pregătim copii şi tineri, inoculându-le idei şi dăruindu-le cu drag, spre înmagazinare, învăţăminte gata prelucrate, bune pentru stocat şi aşezat praful peste ele.

    Ne e teamă să ne afirmăm cu ceva diferit în raport cu cei din jurul nostru. Uniformitatea a devenit o stare de fapt generalizată; poate că aşa a fost din totdeauna. Educaţi să ne încadrăm în norme, considerate de bun simţi, păşind exterior acestora, chiar şi cu jumătate de măsură, devenim panicaţi de propria izbândă. Din prea multă teamă de a sfârşi singuri, respinşi fiind de masa omogenă, ne controlăm urgent reacţiile întorcându-ne pe vechil şi acceptatul făgaş.

    Spuneam că încă de la naştere suntem înzestraţi afectiv. Dezvoltarea ca om, îşi întregeşte cursul, prin alăturarea celor doi. Compatibilitatea sau complezenţa, plăcerea sau atracţia umorală, valorile comune sau dorinţa de procreare, conduc proaspăt formatul cuplu spre o viaţă comună. Marcată printr-un certificat de căsătorie sau nu, situaţii oricum similare şi încadrate în făgaşul normal, căsnicia ajunge uneori la un punct critic. Consiliate, „sfătuite” sau îndrumate, cele două victime ale părerilor binevoitoare, se aliază în lupta cu viaţa, folosindu-se cu succes ce „ceea ce au implementat alţii în creierul lor”.

…omul, prin ceea ce devine, e rodul celorlalţi.