„Deşi ura e gândită să sfâşie pe altul, sfârşeşte prin a te sfâşia pe tine.”

„Deşi ura e gândită să sfâşie pe altul, sfârşeşte prin a te sfâşia pe tine.”(Andrei Pleşu, Dilema Veche ).

Mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de oameni: firi diferite, temperamente nuanţate, caractere deosebite. S-au ivit în cale, oameni capabili de sentimente nobile dar şi alte fiinţe ce pot fi încadrate la cealaltă extremă. Problema acestora din urmă, pare, la prima privire, a fi deosebit de simplă: sunt ei cu ura lor şi gata ! Neplăcut însă, este faptul că ceea ce ei „reuşesc” ei, prin eşecul personal, să clădească sentimental, are implicaţii şi asupra altora. Voi face referire la două exemple care mi-au marcat trăirile şi mi-au trezit nedumerirea:

1. Dintr-o dorinţă obsesivă de răzbunare pe mariajul eşuat, o mamă, fiinţă ce a dat viaţă unui suflet de copil, îşi foloseşte propriu copil, ca mijloc de materializate a sentimentului de ură. Şi eu am limite destul de înguste la nivelul irascibilităţii; nici eu nu gestionez prea bine situaţiile stresante dar nu cred că aş putea să înnegresc sufletul propriului copil, obligându-l să se adreseze propriului tată, similar ca oricărui străin, forţându-l să renunţe la cadourile primite de la acesta şi educând cultura minciunii în mintea fragedă a unui suflet de îngeraş. Oare răzbunarea să fie fiica cea mare a sentimentului de ură ?

2. Un om cu agendă plină, în al cărei conţinut se întrevăd subpuncte, ce au alăturat scopului de afirmare personală, „asasinate” etice sau morale, lichidări de valori sau poziţie.

Singura explicaţie pe care am găsit-o referitoare la un asemenea grad degrade umană, şi ea aflată în ceaţa nedumeririi, e legată de pactul făcut de aceste fiinţe, şi altele asemenea lor, cu reprezentanţi ai îngerilor căzuţi.

Un om plămădit după chipul lui Dumnezeu şi care tinde întru asemănarea cu Acesta, nu poate nutri asemenea orori sentimentale.